(n. 17 martie 1819, Chisinau – d. 5 februarie 1859) a fost Francmason roman, poet, prozator, eseist, memorialist si critic literar roman (originar din Basarabia), ideolog al generatiei de la 1848. Este autorul volumului Cantarea Romaniei, tiparit anonim. Fara a revendica vreodata explicit aceasta opera, a furnizat unul dintre cele mai cunoscute litigii de paternitate literara din istoria literaturii romane.
S-a nascut in familia unui boier de vita veche, dar cu o situatie sociala relativ modesta. Copilaria si-a petrecut-o la tara, in mijlocul taranilor. Pe la 1829 o cumplita epidemie de holera i-a secerat familia. Ramas orfan de mama, Alecu Russo e trimis de parintele sau la studii in Elvetia. Dupa studiile din Elvetia, isi continua studiile la Institutul lui Francois Naville din satul Vernier de langa Geneva. Pe bancile institutului scrie primele sale incercari literare. Majoritatea lucrarilor au fost scrise in limba franceza si au aparut postum in traducerea lui Alecsandri, Odobescu.
Mai multe…
(n. 15 octombrie 1893 – d. 4 aprilie 1953) a fost regele României între 8 iunie 1930 și 6 septembrie 1940. Carol a fost primul născut al viitorului rege Ferdinand I al României și al soției sale, principesa Maria, dobândind prin naștere titlul de Principe de Hohenzollern-Sigmaringen (transformat mai târziu de Ferdinand în Principe al României). După accederea la tron a părinților săi a devenit Principele moștenitor Carol al României. S-a remarcat, în timpul Primului Război Mondial, prin dezertarea din armată și căsătoria ilegală cu Ioana Lambrino, ceea ce a avut drept urmare două renunțări la tron, neacceptate de tatăl său. După dizolvarea acestui mariaj, a făcut o lungă călătorie în jurul lumii, la capătul căreia a cunoscut-o pe principesa Elena a Greciei, cu care s-a căsătorit în martie 1921, cuplul având un copil, pe principele Mihai. Carol și-a părăsit familia și a rămas în străinătate în decembrie 1925, renunțând din nou la tron și trăind în Franța cu Elena Lupescu, sub numele de Carol Caraiman. Mihai a moștenit tronul la moartea regelui Ferdinand, în 1927.
( n. 20 martie/1 aprilie 1820, Bârlad, Moldova – d. 3 mai 1873, Heidelberg, Imperiul German) a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România. A participat activ la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova și la lupta pentru unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 și al Țării Românești, înfăptuindu-se astfel unirea celor două principate. Devenit domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea unirii Moldovei și Țării Românești de către Puterea suzerană și Puterile Garante și apoi pentru desăvârșirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unității constituționale și administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România și formând statul român modern,[2] cu capitala la București, cu o singură adunare și un singur guvern.[3]
